not like before

Aproape 2 ani... cine ar fi crezut? Mereu in mintea mea raman mandra de faptul ca am blogul asta de la 13 ani, si ca inca tin minte perfect seara in care l am facut. Imi ziceam ca o sa mi aduc minte mereu momentul ala si vantul pe care l am simtit. si asa si este.

Sunt aici, unde m ati lasat. Sunt o fosta dependenta de substante, sunt o fosta peraoana suicidala cu planuri care urmau sa fie duse la sfarsit. Ce a fost a disparut.

Sunt altcineva. Sunt mandra de propozitia asta. M a schimbat tot. Mi s a intors tot. Tot ce am iubut si am lasat, tot ce am mintit si am ascuns, tot ce am recunoscut si s a iertat. Prea multe s au intamplat ca sa mai pot spune ceva. Nu o sa fie niciodata uitate. Daca mi as reaminti lucruri sunt sigura ca as rata. Asta era si ideea, sa scriu aici ca sa nu uit. Am invatat sa o iubesc si sa o ascult pe mama, ceea ce cred ca este cel mai important lucru realizat oana acum in viata mea. Am invatat sa o protejez, sa am grija de ea asa cum pot si eu. Ea a avut grija de mine atat timp, mi a suportat atatea chestii, mai ales perioadele mele de sevraj, de care ea nu stie oricum ca au existat.

Sismt atatea. am cunoscut un om, simt atatea si sunt atat de dependenta, dar stiu ca nu e el drumjl meu. Simt asta. Simt cum sufletul a fost ascuns putin, simt cum m am pierdut din vina asta. Simt cum am incetat sa mai fac lucruri pentru mine. Simt cum artista din mine a disparut. Simt dorinta si simt chemarea, ceva ma opreste. Vreau sa scap, vreau sa fug, vreau sa se repare tot. Vreau un nou inceput. Odata cu schimbarea "domeniului", a aparut simpasiunea si interesjl. Nu mai cumpar albume de arta, cumpar carti. Scopul meu este sa le pot combina, si sa iasa ceva real si aspectuos.

  Exact. Nici nu am realizat. De cand vorbesc eu asa mult despre lucurile de genul? Vorbeam doar despre suflet. Oamenii ma simteau altfel, imi simteau sufletul.  

Vreau sa traiesc. O spun din toata inima. Vreau sa traiesc, vad atat fericire in viitorul meu daca voi continua sa traiesc. Cer unui dumnezeu zile. Mereu imi spuneam ca o sa vina ziua in care mi voi dori sa nu fi spus vreodata ca imi iau zilele. 

Mereu am criticat si foarte tarziu am realizat ca de multe ori nu eram o persoana buna si nu ascultam nimic, dar cu timpul am reusit sa schimb asta. Am inceput sa fiu mai atenta la lumea din jurul meu si la necesitatile lor. Asta am aplicat in primul rand la mama si am incercat sa am niste discutii si cu tatal meu in legaturs cu modul in care o trateaza. E o zeita pe pamant. A facut atatea... femeile sunt ceva magic. Imi e frica, singura mea frica e sa se intample ceva.

In momentul asta dupa 6 ore de agonie si durere, am luat codeina sa ma calmeze. sa vin acasa si sa mai am si durerea in suflet? Neincredere in mine? Neincrederea ca unei persoane chiar ii pasa de mine? Cand ajung acasa incerc sa vorbesc cu oameni sa ma descarc putin.. 

Si stai si te gandesti, si induri, si iti vine sa zbieri... pentru ca asta fac femeile, nu?

Femeia invinge tot, apoi plange

Nu stiu ce simt in legatura cu "normalitatea" adultilor... dar cel mai mult eram conectata cu sufletul in perioada adolescentei cand eram mai mult in lumea mea. Asta ma face sa cred ca sunt o artista si asa trebuia sa raman, ca asta e scopul meu. Sa fac arta sa scriu sa pictez si sa arat ce simt chiar daca nu am vreun spectator. Dar am vrut si s ajut. Pentru ca exprimandu mi durerea prin arta nu ar ajuta oamenii. Ar fi ceva cu ce s ar putea consola. Sper doar ca universul nu are alt plan pentru mine.

Imi e dor sa am timp. Ma intreb daca ma voi mai opri vreodata.

Simt ca social media ne tine putin in spate. Putin mai mult. Ne opreste din a face lucruri, ne face sa stagnam. Cel putin eu asta simt. Desi nu ma simt vinovata, pentru ca tot ce fac pe social media sunt lucruri in favoarea mea, comunic, aflu informatie, citesc anumite chestii interesante. Tot ce vreau e timp.

Imi doresc sa am timp

Imi doresc sa am timp si sa fac tot ce imi place. Sa imi fac sufletul fericit. Simt ca l am neglijat atat de mult in anii trecuti incat tot ce sper e sa l mai pot recupera. Am speranta dar nu o sa l pot recupera daca nu voi incerca macar. Trebuie sa fiu consistenta, o sa imi repet asta si poate-poate voi reinvia intr o zi.

Intr o zi

Update:
Viata mea e din ce in ce mai buna dar eu ma simt tot mai rau

Why am i doing this to myself...

Nu stiu ce simt si nu stiu unde simt. Nu stiu daca simt fizic, psihic sau sufleteste. Cand nu am avut criza din primele zile aici am stiut ca ceva s a schimbat. Credeam ca s a schimbat in bine. Ca ma schimb. Ca evoluez. Ca totul e mai bine. Ca incepe totul sa capete un contur frumos sau cel putin sa nu mearga de la o extrema la alta. Credeam in armonie. Si echilibru. Si nimic... nimic din toate astea nu s au dovedit a fi ceea ce simt acum. Nu am avut criza respectiva, dar am cate putin din ea zilnic. In cele mai neasteptate momente. Stau cu ai mei la masa si brusc nu ma mai pot concentra la ce vorbeam. Asa ca iau telefonul si dau scroll pe facebook privind in gol, lasand impresia ca ma concentrez la altceva. Si mintea mi se goleste. Si nu pot gandi. Si e doar ceata. Pentru ca nu mai e nimic in minte. Si ma panichez. Si imi dau seama ca nu am nimic, ca nu imi apartine nimic. Ca nu am niciun gand sau un sentiment care imi apartine mie, legat de mine. Ca nu e ceva in mine care sa nu aiba legatura cu alta persoana. Ca eu sunt nimic. Si ma gandesc la mine ca la un cerc gol, cu un contur subtire. Ca un fir de par ars, care mai are putin si cedeaza. Si dupa ce va ceda? Nu va mai ramane nimic. Ma sperie. Ma sperii singura. Nu inteleg nimic si imi e frica de mine. Nu suport sa fiu doar eu cu mine pentru ca imi e frica. Nu vreau sa am timp sa fiu eu cu mine. La un moment dat romantizam ideea e a fi doar eu cu mine, avand in minte o imagine placuta vizual, armonioasa si cliseica. Dar acum ma scarbeste si ma sperie ideea. Vara asta am realizat, de fapt, ca nu imi mai place sa stau doar eu cu mine, ca am nevoie in permanenta sa comunic, sa nu fiu eu in capul meu. Cand sunt cu alte persoane, cand comunic, cand povestesc, sunt minunata! Cand nu mai fac asta, cand raman eu cu mine, sunt nimic! Nu mai exist! Ajung sa ma indoiesc de propria-mi existenta. De exemplu momentul de fata. Nu stiu de unde ies toate gandurile astea si ma uimeste faptul ca sunt capabila sa scriu. Literalmente. Ma uimeste ca din tot nimicul asta stiu sa pun litere una langa alta si sa iasa un cuvant sau macar ceva coerent. Pot sa exprim lucruri! Dar tot gol ramane. Tot gol. Mi am mutat privirea din telefon si totul a devenit sub 0. Parca in momentul in care scriam era 0, dar luandu mi mintea si de la asta, chestia asta pe care am scris o acum, am vazut ca se poate sa fie si mai gol.
Postarea asta e cel mai uscat text pe care l am scris vreodata. E gol. La fel ca mine si la fel ca nimicul. Imi e frica. Nu mai vreau sa fiu eu cu mine si nu e nimic care sa poata sa ma distraga. Respira

Vreau sa ma tarasc intr o gaura sub pamant si sa zbier. Sa fie intuneric si sa simt frica. Sa simt ceva! Sa simt disperarea unei situatii concrete, nu disperarea vietii mele in general! Nu am o viata proasta. Nu am vreun lips material, singurul lips pe care il am sunt eu. Simt ca si sufletul meu sau spiritul dispar. Simt ca se face tot mai mic, tot mai transparent. Simt ca nu mai e nimic interesant in mine. Simt ca nu mai am farmec si simt ca nu mai pot emana emotii. Imi e atat de frica, ma afund in asta si ma sperie. Imi e frica sa nu ajung la momentul cand nu o sa mai fie nici nimicul si transparenta de acum, imi e frica de mai rau. Stiu ca se poate mai rau. Dar se poate si mai bine. Dar nu o sa fie nicicum. Pentru ca nimicul a umplut deja golul

Nu am mai avut niciodata o criza asa lunga si linistita de plans. E prima oara si ma simt pe culmile disperarii. Nu stiu daca e bine ce fac sau nu. Sa beau incontinuu cu dorinta de a ma imbata. Si nu ma imbat. Dar nu despre asta e vorba. Oare de aia plang acum? Plang de o ora, nu am.mai patit asta niciodata da plang asa linistit timp de o ora. Pur si simpli sa curga lacrimile dar sa nu stiu de unde. Continua. Inca continua si imi vine sa mor. Nu ma simt deloc ok nu pot sa simt nimic de fapt si asta ma omoara. Dar totusi simt asta si nu stiu ce este dar ma face sa plang  ma face sa plang mult de tot si nu mai vreau sa plang pentru ca simt ca o sa ajung la spital innoaptwa asta. Nu mai trebuie sa beau si nu mai trebuoe sa plang. Trebuie sa diu fericita si scriind asta imi dau si mai multe lacrimi si izbucnesc in plans. Nu stiu motivul dar pe la ora 10 seara m a luat o stare prea departe de puterea mea de a o explica. A fost ok pentru ca psihic a disparut dar a aparut psihic si am inceput sa am palpitatii de credeam ca nu mai pot sa respir. Acum pot. Fizicul e ok dar psihicul ma omoara si plang si nu stiu de unde mai am lacrimi dar e bine atata timp cat simt ceva. Dar nu la asta ma refeream cand ziceam ca vreau sa simt ceva. Vreau sa simt ceva provocat de cineva nu de mine,e gol e pur si simplu gol si plin si de neinteles si nu vreau si plamg si nu mai pot simt ca ma afecteaza psihic si am nevoie sa merg la spital pentru ca imi e frica si nu vreau sa.mor nu acum si nu nefericita. Nu. Nu pot nu nefericita
Nu stiu daca e nefericire sau ce e dar e ceva cu care nu vreau sa mor
Vreau sa mor frumos si nu acum.si nu inteleg de ce am ajuns la moarte dar vreau sa nu mai plang simt ca mi se scurge sufletul cu fiecare lacrima si nu mai vreau eu nu sunt facuta pentru asta si nu sunt facuta sa traiesc asa sau poate nu sunt facuta sa traiesc doar sa visez
Si camd zic visez nu la refer la vise gen goaluri, ci vise in somn. Sa le traiesc macaf pe alea. Mi se pare ca dramatizez o sa ma opresc vreau sa merg la spital imi e rau si nu mai vreau sa plang vreau sa ma calmez si e momentul in care realizez ca nu am cui sa spun asta si nu am o persoana care sa inteleaga asta si nu o sa existe vreodata si e normal dar acum sunt eu cu mine si nu e cale de scapare

16 Februarie 2018

2:16 am

Tocmai am fumat o ţigară. Nu pot să respir bine. Mama îmi zice că asta se poate întâmpla din vina anxietăţii. Eu îi zic că nu are cum pentru că nu simt nimic legat de anxietate.

Ameţesc şi mă simt în punctul de a leşina. Mama îmi zice să mănânc pentru că nu vrea să mă piardă. Eu îi zic că totul este sub control. Mama plânge. Mama plânge şi este doar vina mea. Cel mai oribil lucru în viaţă este să-ţi vezi mama plângând. Cel mai oribil lucru în viaţă este să îţi vezi mama plângând din vina ta. Şi să nu poţi face nimic. Mereu am admirat mamele. Anul ăsta am dezvoltat o relaţie foarte bună cu ea. Dar tot o fac să plângă. Îmi zice mănâncă. Îi zic că nu pot. Îmi zice că nu mi-am revenit deloc. O întreb de ce nu poate privi altceva în mine înafară de aspectul ăsta. Îmi zice că priveşte, dar nu vrea să mă piardă. Plâng şi eu.

Mă gândesc la ce am scris noaptea trecută şi realizez că mă simt ca şi în momentul de după ce am scris un review al anului 2016. Deloc mândră pentru că intensitatea cuvintelor e zero faţă de ceea ce am trăit.  M-am gândit la mine şi la cum eram eu înainte să vin aici. Eram o simplă fată care se lupta cu tot ce era mai de căcat în anii adolescenţei. Doar că la mine căcatul nu s-a întâmplat treptat. Totul a venit într-o lovitură. Au trecut 2 ani, mă gândesc că unii s-ar gândi la ei de acum doi ani fiind nişte copii naivi sau prea dramatici. Mie nu îmi vine să cred la câte lucruri am făcut faţă în anul ăla. A fost anul celor mai dure experienţe de viaţă. Care au venit toate dintr-o lovitură. Dar ce se întâmplă atunci când experienţele dure şi care nu iartă se îndreaptă spre tine toate deodată? Ce se întâmplă când toate se îndreaptă spre tine, iar tu erai obişnuită să le faci faţă alături de cineva? Ce se întâmplă când fix atunci acel cineva pleacă? Se întâmplă dezastrul. Odată ce te-ai obişnuit să treci prin orice alături de cineva, o să ţi se pară împosibil să treci prin toate alea singur. Tot în acel timp am învăţat că a fi capabilă să fiu singură, înseamnă a fii capabilă să iubesc. Pentru că doar atunci când eşti comfortabil în singurătatea ta nu o să devi dependent de altă persoană. Ultimele două propoziţii parcă sună a Cioran. Pline de pozitivitate şi cu sfaturi pentru sine subtile, dar pe care nu le voi urma vreodată. Partea bună e că am acceptat să fiu singură. Am acceptat şi am înţeles asta. Am devenit mai independentă şi mai stabilă. Am acceptat singurătatea. Nu am primit-o cu braţele deschise. Dar am primit-o. Am primit-o şi am plâns cu memorii în minte. Ce clişeu futut. Ce clişeu futut, dar nu la fel de futut ca perioada în care nu înţelegeam că trebuie să accept anumite chestii. Am învăţat că trebuie să mă accept pe mine. M-am acceptat, asta nu înseamnă că mă iubesc. De ce nu mă iubesc? Cum să mă iubească altcineva dacă nu mă iubesc eu? Încrederea în mine mi-a adus multe. Etapa asta e încă în proces de îndeplinire. Uneori mă iubesc, uneori mă urăsc. Uneori sunt mândră de mine, alteori sunt dezamăgită de mine. Dar ăsta e echilibrul de care vorbeam, dar cum să fie echilibru dacă e de la o extremă la alta? Echilibrul nu se presupune a fii câte un pic din ceva şi câte un pic din altceva? Nu extrem de mult, pentru că se poate rupe balanţa şi se duce pe pulă şi echilibrul, şi tot ce încerca el să demonstreze. Mi se pare că devin tot mai paradoxală sau mai de neînţeles pe an ce trece. Dar asta pentru că nu ştiu ce vreau, oare? Ştiu ce vreau de fapt. Sau ştiu că vreau chestii dar nu ştiu ce? Se poate să fie şi asta.

Să simt nevoia, dar nevoia de ce anume?

Nevoia să trăiesc? O fac puţin. Uneori puţin mai mult şi alteori atât de mult încât cred că visez. Şi atunci când cred că visez, nu ţin niciodată cont de faptul că la un moment dat te opreşti din visat şi te trezeşti. Şi se fute filmul. Se fute filmul aşa rău încât parcă e un coşmar şi nu-ţi vine a crede. Şi tot ca un vis urât se simte, pentru că eşti uimit. Astea sunt doar părerile mele sau mai e cineva care simte la fel? Asta e adevărata teorie a oamenilor care sunt visători? La asta se referă cuvântul ăla? Dacă da, aş prefera să recunosc că am fost o visătoare şi că acum am revenit cu picioarele pe pământ decât să mă prezint fiind o visătoare. Asociez prea multă negativitate cuvântului. Dar o asociez cu asta pentru că am multă ură pentru faptul că nu pot să simt că trăiesc. Şi probabil că atunci când ura asta o să dea pe afară şi o sa fac daună în jurul meu, o să simt că trăiesc. Până atunci, o să scriu. Şi după ce o să simt că trăiesc, o să scriu că sunt o visătoare pentru că nu-mi vine să cred că simt că trăiesc. Ce paradox. Merg la ţigară.